Sunt cantece pe care nu le uiti, doar le inchizi in caseta cu cd-uri.
Sunt oameni pe care ii construiesti si ii darami cu aceeasi suflare.
Sunt vorbe pe care le spui si iti doresti sa le fi inchis in caseta cd-urilor.
Sunt fapte pe care iti doresti sa le fi facut dintr-o suflare.
...dar exista si timpul care nu are rabdare. Timpul impotriva caruia ne revoltam, ne strambam cu fete stricate ca niste clovni ce isi uita limitele. Jongleriile noastre sunt atat de mici incat cineva ne priveste amuzat ca pe marionetele abiotice.
Sa stii ca nu o sa uiti. O sa regreti, poate o sa te mai doara crampeie de clipe, dar cu siguranta nu o sa uiti. Pentru ca ranile se inchid, dar cicatricile iti amintesc mereu de picaturile rosii. Cearceaful alb care miroase a primavara o sa fie acolo mereu, pentru ca el e constiinta care ucide si da viata.
duminică, 21 februarie 2010
luni, 11 ianuarie 2010
La mare
Aminteste-ti cand iti oglindeai naivitatea adolescentei in mirosul de asfalt pe care il emana trotuarul marginit de garduletul impovarat si ruginit. Cand iti purtai pasii greoi sub apasarea oboselii zilei trecute , dar cu entuziasm juvenil ti-i indreptai in compania altor perechi de picioare zvelte, mai stii ce simteai?
Recunosti altceva in afara mirosului ce iti sta in nari si iti infunda amintirea?Buchete de frezii galbene pe care le-ai fi daruit fiecarei fete interesante de pe strada acum s-au uscat si s-au risipit in sunetul de jazz ce te face sa surazi melancolic.
Da... ce putin s-a schimbat lumea...Scoala a devenit galbena si noi gri.Cerul a devenit alb si noi negri.Marea spumoasa si noi compusi bazici. De vina nu e Timpul, de vina suntem noi,prosti ce ne lasam unelte ale acestuia, marionete bicromatice ale secundelor dureroase.
Cat de trist ar fi sa ne trezim intr-o zi ca nici marea nu mai e spumoasa, nici noi plati, nici scoala galbena,ci pur si simplu avem nimicul si atat.Nici macar moartea,doar nimicul. Sa nu mai vrem marea si nici amintirile si sa renegam ultimul apus ca si cum nu ne-am fi bucurat de caldura lui covarsitoare. Ar insemna sa nu ne mai vrem pe noi si sa ne acceptam slabiciunea.
Si totusi unde e copilul?
Recunosti altceva in afara mirosului ce iti sta in nari si iti infunda amintirea?Buchete de frezii galbene pe care le-ai fi daruit fiecarei fete interesante de pe strada acum s-au uscat si s-au risipit in sunetul de jazz ce te face sa surazi melancolic.
Da... ce putin s-a schimbat lumea...Scoala a devenit galbena si noi gri.Cerul a devenit alb si noi negri.Marea spumoasa si noi compusi bazici. De vina nu e Timpul, de vina suntem noi,prosti ce ne lasam unelte ale acestuia, marionete bicromatice ale secundelor dureroase.
Cat de trist ar fi sa ne trezim intr-o zi ca nici marea nu mai e spumoasa, nici noi plati, nici scoala galbena,ci pur si simplu avem nimicul si atat.Nici macar moartea,doar nimicul. Sa nu mai vrem marea si nici amintirile si sa renegam ultimul apus ca si cum nu ne-am fi bucurat de caldura lui covarsitoare. Ar insemna sa nu ne mai vrem pe noi si sa ne acceptam slabiciunea.
Si totusi unde e copilul?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
